În data de 25 noiembrie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat răspuns cererii Curții de Apel Cluj în materia clauzelor abuzive în contracte bancare în cauza C-269/19. Curtea de apel Cluj a formulat o trimitere preliminară la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Cererea a fost formulată în cadrul unui litigiu între o instituție bancară, pe de o parte, și un consumator, pe de altă parte, în legătură cu caracterul pretins abuziv și cu nulitatea absolută a mai multor clauze care figurează într‑un contract de credit privind acordarea unui împrumut de nevoi personale încheiat de consumator cu banca.
În dosarul inițial, consumatorul a formuat o acțiune împotriva băncii la Tribunalul Comercial Cluj în vederea constatării caracterului abuziv și, prin urmare, a nulității absolute a clauzelor contractului de împrumut referitoare la rata dobânzii variabile și, pe cale de consecință, a anulării graficului de rambursare întocmit cu aplicarea acestor clauze. El a solicitat de asemenea ca instanța respectivă să oblige pârâta să modifice clauzele menționate și să o oblige să ramburseze sumele achitate în plus ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestora.
Trebuie să specificăm că, litigiul național se referă la un proces deschis de un debitor împotriva Băncii Comerciale Romane (BCR), cu privire la constatarea caracterului abuziv a câtorva clauze din contract, printre care și clauzele privind dobânda variabilă, iar decizia în cauză a fost așteptată cu nerăbdare de consumatorii cu credite bancare cu dobânzi care variază după un indice intern al băncii. Astfel de credite au fost acordate cu precădere în anii 2006-2010, fiind în special credite de consum cu ipotecă, iar de atunci, nenumărate litigii au aglomerat instanțele de judecată, multe dintre ele primind deja decizii definitive, iar nu de puține ori, litigii similare, au primit soluții diferite, fiind strânsă o practică remarcabil de neunitară.
În contractul în discuție, dobânda era fixă pentru primul an de creditare, iar apoi devenea variabilă, după următorul mecanism de calcul: dobânda curentă va fi formată din dobânda de referință variabilă afișată la sediile instituției bancare, la care se adaugă 1,5 puncte procentuale.
Tribunalul specializat Cluj a fost prima instanță sesizată, iar, în cererea de chemare în judecată, consumatorul a solicitat ”obligarea băncii la modificarea prevederilor contractuale prin raportare la clauzele contractuale a căror nulitate s-a solicitat, precum și la voința ambelor părți din momentul semnării contractului, respectiv să recalculeze pentru viitor (cu aplicare de la data cererii introductive) nivelul dobânzii percepute reclamantului în temeiul contractului de credit după următoarea formulă: în principal valoarea indicelui de referință EURIBOR 6 M, plus 1,5 puncte procentuale și, în subsidiar, marja băncii fixă în valoarea avută în vedere la încheierea contractului de credit, respectiv 7,4%. De asemenea, consumatorul a cerut instanței să fie obligată banca la restituirea a sumelor achitate în plus, ca urmare a declarării abuzive, precizând sumele: în principal, suma reprezentând diferența dintre dobânda efectiv achitată de către consumator și dobânda calculata în baza cuantumului fix de 1,5% pe an după primul an de creditare și, în subsidiar, suma reprezentând diferența dintre dobânda efectiv achitată de către reclamant și dobânda calculată în baza procentului de 7,4% după primul an de creditare.
Tribunalul Comercial Cluj a admis parțial cererea consumatorului, printr-o sentință civilă din ianuarie 2018, dispunându-se, printre altele, constatarea nulității absolute parțiale a clauzei de dobândă, doar în ceea ce privește mecanismul de formare al dobânzii variabile – „dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile băncii”. Prin aceeași sentință, instanța a dispus obligarea pârâtei la precizarea clauzei privind dobânda în contractul de credit bancar pentru persoane fizice, în sensul definirii elementelor componente și a cuantumului acesteia, după cum urmează: 1,50 puncte procentuale + EURIBOR la 6 luni. „Modalitatea de modificare a dobânzii se va realiza exclusiv în funcție de indicele de referință EURIBOR la 6 luni, cu mențiunea că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părților, modificarea dobânzii urmând a se produce, atât în sens crescător, cât și în sens descrescător, în funcție de variațiile indicelui EURIBOR la 6 luni”, arată decizia instanței.
Banca, nemulțumită de soluția Tribunalului Cluj, a făcut apel, iar Curtea de Apel Cluj a găsit necesară suspendarea judecării cauzei și trimiterea unui set de patru întrebări preliminare, referitoare la interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Toate aceste precizări sunt necesare pentru a înțelege soluția pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat-o întrebărilor preliminare, dar și pentru că nu este singurul litigiu de acest gen cu banca în cauză aflate în curs de judecată, iar de-a lungul ultimilor zece ani s-a judecat un număr însemnat de cauze similare, dar cu soluții neunitare, care, de altfel, sunt enumerate în cererea de întrebări preliminare a Curții de Apel Cluj.
Decizia CJUE a fost surprinzătoare, iar efectele ei pot arunca în necunoscut soluțiile care vor fi date de acum înainte în cauze similare în care consumatorii au chemat în judecată diverse bănci pentru constatarea caracterului abuziv al unor clauze din contracte de credit privitoare la dobânda creditului, adică a unui element esențial, cel prin care se stabilește, practic prețul la care consumatorul primește banii cu împrumut.
Analizând hotărârea Curții în cauza C269/19, în care aceasta statuează că ”nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii”, dar, ”cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective”. Negocierile trebuie să respecte anumite repere, așadar, iar Curtea arată că ele trebuie să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13.
Pentru a se proceda, însă, la aceste negocieri, identificăm următoarele condiții care trebuie îndeplinite cumulativ:
1. constatarea caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într‑un contract de împrumut (condiție prealabilă);
2. contractul să nu poată continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, iar anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator;
3. nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, care să poată înlocui clauzele menționate;
Revenind la datele din litigiul originar, observăm că împrumutul a fost acordat consumatorului în iunie 2007, iar instanța națională se află în situația de a nu putea înlocui o clauză abuzivă cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, cum sunt prevederile articolului 93 din Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, introdus prin articolul II punctul 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 174/2008. Curtea are în vedere și faptul că invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său, expunându‑l prin aceasta pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi astfel penalizat, ca urmare a exigibilității imediate a creanței profesionistului față de acesta. Rambursarea anticipată a restului de plată de către consumatorul al cărui contract din 2007 fusese încheiat pe o perioadă de 300 de luni și pentru o sumă destul de mare, respectiv 179.000 de euro, ar putea pune în mare dificultate debitorul, în cazul în care s-ar ajunge la un astfel de deznodământ. Mai mult, caracterul descurajator pentru profesioniștii care folosesc clauze abuzive în relația cu consumatorii care ar rezulta din anularea contractului ar risca să fie compromis, penalizată fiind partea slabă din contract, pe care, legislația protecției consumatorului se presupune că are dezideratul de a o proteja. Finalitatea Directivei 93/13 este aceea de a acorda un nivel ridicat de protecție consumatorilor, iar prin legislația internă a unui stat membru se poate crea un grad sporit de protecție față de legislația comunitară, întărind măsurile prin care consumatorii să fie feriți de acțiunile dăunătoare ale profesioniștilor.
De aceea, CJUE face trimitere la jurisprudența sa și arată că instanța este obligată să aplice, în măsura posibilului, dreptul său intern astfel încât să fie deduse toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din constatarea caracterului abuziv al clauzei în cauză pentru a atinge rezultatul stabilit la articolul 6 alineatul (1) din această directivă, și anume ca o clauză abuzivă să nu creeze obligații pentru consumator (Hotărârea din 30 mai 2013, Jőrös, C‑397/11, EU:C:2013:340, punctele 52 și 53). De aceea, mă întreb dacă nu cumva, pentru a putea fi maximizată eficiența legislației protecție consumatorilor în astfel de cauze, nu ar fi mult mai util ca instanța să dea curs articolului 13 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori?
Nu ar fi un o situație inedită nici ca în sprijinul consumatorului să intervină în litigiu asociațiile pentru protecția consumatorilor sau chiar ele să inițieze astfel de litigii. Mai mult, urmând raționamentul dezvoltat de Recomandarea Comisiei din 11 iunie 2013 privind principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare și în despăgubire introduse în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația uniunii (2013/396/UE), în care o entitate abilitată poate să introducă o acțiune de reprezentare (acțiune colectivă în încetare) cu posibilitatea de a solicita despăgubiri, în nume colectiv, nu ar fu exclusă nici soluționarea alternativă colectivă a litigiilor și tranzacțiile. Această idee a fost, de altfel preluată de proiectul de directivă privind acțiunile în reprezentare pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor în cadrul UE, în care serviciile financiare sunt enumerate printre domeniile de aplicare. Acolo se prevede explicit că: ”(53) Recurgerea la tranzacțiile colective care au drept scop să ofere remedieri consumatorilor care au fost prejudiciați ar trebui încurajată în acțiunile în reprezentare pentru obținerea de măsuri reparatorii. (54) Instanța judecătorească sau autoritatea administrativă ar trebui să poată invita comerciantul și entitatea calificată care a introdus acțiunea în reprezentare pentru obținerea de măsuri reparatorii să înceapă negocieri cu scopul de a încheia o tranzacție cu privire la remedieri de care urmează să beneficieze consumatorii vizați de acțiunea în reprezentare.”
Aceste chestiuni urmează să fie stabilite însă, pentru viitor, dar este totuși bine să fie menționate mai ales atunci când vedem cât de dificilă este eliminarea unei clauze abuzive din contract, astfel încât să fie restabilit echilibrul real între drepturile și obligațiile reciproce ale cocontractanților, iar partea slabă din contract să nu fie prejudiciată prin chiar măsurile de reparare a acestei debalansări.
Instanțele din România, prin decizia dată de CJUE în cauza Oros vs BCR se văd a fi puse în situația ingrată de a stabili doar cadrul negocierilor, deoarece Curtea, făcând din nou trimitere la jurisprudența sa destul de recentă, și anume la hotărârea dată în cauza C-260/18, Kamil Dziubak and Justyna Dziubak v Raiffeisen Bank International AG, spune că „(…) voința consumatorului, care consideră că anularea întregului contract nu este prejudiciabilă pentru el, prevalează asupra punerii în aplicare a unui sistem de protecție precum cel al înlocuirii clauzei abuzive, menținându‑se contractul.” De altfel, hotărârea CJUE în cauza Dziubak v Raiffeisen este menționată în trei rânduri în cazul interpretărilor date la cererea de decizie preliminară aCurții de Apel Cluj cu privire la dosarul Oros vs BCR și de aceea sunt necesare câteva clarificări.
Cauza C-260/18 Dziubak v Raiffeisen Bank răspunde unor întrebări privind interpretarea articolului 1 alineatul (2) și a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 trimise de Tribunalul Regional din Varșovia, într-un litigiu în care un cuplu polonez a dat în judecată banca Raiffeisen pentru termenii care stabilesc mecanismul de indexare prevăzut în contractul de credit încheiat de consumatori cu banca. Contractul de împrumut acordat unor consumatori polonezi era exprimat în moneda poloneză (PLN), dar indexat într‑o monedă străină, și anume francul elvețian (CHF). Clauzele care stabileau mecanismul de calcul al dobânzii au aplicat un algoritm cunoscut – indexarea sumelor scadente în conformitate cu rata de cumpărare PLN/CHF și cuantificarea ratelor (care erau datorate în zloți) prin intermediul cursului de vânzare al băncii. Particularitatea în acest caz a fost aceea că banca și-a folosit propriile cotații de curs de schimb a zlotului polonez pentru francul elvețian. Consumatorii polonezi au invocat caracterul abuziv al acestor clauze, deoarece permit băncii să stabilească în mod unilateral cursul de schimb și soldul creditor exprimat în monedă străină, precum și rezultatul conversiei ratei de împrumut din moneda străină în moneda poloneză. În litigiul din Polonia, împrumutații au solicitat executarea contractului fără clauzele abuzive, pe baza cuantumului creditului stabilit în moneda poloneză și a ratei dobânzii prevăzute în contract, pe baza ratei variabile LIBOR și a marjei fixe a băncii.
Răspunzând, însă, întrebărilor preliminare ale Tribunalului Regional din Varșovia în această cauză, CJUE a statuat: ”Articolul 1 alineatul (2) și articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE se opun unei completări a contractului de către instanța națională – în raport cu clauze abuzive care reglementează modul de executare al prestațiilor și cuantumul acestora și care determină, în dezavantajul consumatorului, lipsa validității contractului – prin aplicarea unor dispoziții naționale cu caracter general care prevăd că efectele actului juridic se stabilesc de asemenea potrivit principiilor echității sau obiceiurilor și care, prin urmare, nu sunt dispoziții cu caracter supletiv. (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Dziubak, C‑260/18)”.
În această privință, Curtea reține că, potrivit instanței naționale, după simpla eliminare a clauzelor referitoare la diferența dintre cursurile de schimb, natura obiectului principal al contractului pare să se modifice prin efectul cumulat al renunțării la indexarea în CHF și al continuării aplicării unei rate a dobânzii pe baza ratei CHF.
În situația completării contractului de către instanță așa cum au cerut debitorii, rezultatul ar fi denaturarea principiului libertății contractuale. În acest caz, CJUE spune că Directiva nu se opune invalidării contractului de către instanța poloneză.
Totuși, privite în lumina primei concluzii din cauza Dziubak, se aștern ceva umbre de îndoială vis-a-vis de corectitudinea deciziilor date unor spețe privind constatarea caracterului abuziv din contractele de credit în trecut de instanțele din România cu privire la corectitudinea soluțiilor pronunțate în spețe similare și anume acela în care contractele cu dobândă variabilă s-au transformat în contracte cu o marjă fixă, cele în care dobânzile, din variabile, deveneau fixe și chiar și cele prin care se îngheța cursul valutar la un anumit nivel ar putea fi examinate într-o altă lumină…
Totodată, CJUE spune în concluzii: 2) ”Instanța națională este ținută să aprecieze, potrivit dreptului național, momentul la care trebuie evaluate efectele constatării caracterului abuziv al clauzei, ținând seama, în lipsa unor prevederi legislative exprese, de faptul că interesele consumatorului care trebuie luate în considerare sunt cele care există la momentul desfășurării procedurii. În plus, voința consumatorului, care consideră că anularea întregului contract nu este prejudiciabilă pentru el, prevalează asupra punerii în aplicare a unui sistem de protecție precum cel al înlocuirii clauzei abuzive, menținându‑se contractul.”
Prin această aserțiune CJUE pune, practic, fundația hotărârii date în cauza din România, și anume considerentele pentru care nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților.
Așadar, în litigiile dintre consumatori și profesioniști, negocierea este un element fundamental și ar putea reprezenta chiar cheia rezolvării situației neplăcute în care se află un consumator al cărui contract, nu numai că a fost afectat de existența clauzelor abuzive, împovărându-l, dar, mai mult, se dovedește a fi destul de greu de reparat de către instanță, care se poate găsi în situația de a nu putea să dea curs acelor cereri formulate de consumator, dacă vrea să respecte toate rigorile legii. Curțile naționale ar fi obligate de acest deziderat al legalității să trimită la negociere, având în vedere că nu pot judeca nici în echitate, nici după cutume, neavând la îndemână nici norme supletive ci acționând doar după cât le permite respectarea legii.
Pentru consumator este vital nu doar să își formuleze cererile în instanță astfel încât aceasta să poată adopta, ținând seama de ansamblul dreptului intern, toate măsurile necesare în vederea protejării acestuia de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le‑ar putea provoca, dar, este bine să și pornească hotărât în a negocia cu profesioniștii. Neîndoielnic, însă, e bine este să înceapă cât mai devreme o astfel de negociere, apelând la una din formele de soluționare alternative a litigiilor, deoarece beneficiile procedurii, cel puțin din punctul de vedere al timpului și al costurilor nu pot fi trecute cu vederea comparativ cu lentoarea cu care instanțe împovărate de mai bine de un deceniu de litigii privind clauze abuzive ar putea să-i nedreptățească pe unii și să-i avantajeze involuntar pe alții dintre ei, în funcție de când și cât de multă lumină aruncă CJUE asupra interpretării legislației comunitare.
Monica Calu, Președinta Asociației Consumers United/Consumatorii Uniți
* Opinie susținută în legătură cu dezbaterea CJUE ordonă negocierea?, ediția 415, organizată de Societatea de Științe Juridice (SSJ)
** Opinie publicată in juridice.ro.
