Probabilitatea unei crize economice globale ca urmare a conflictului din martie 2026 dintre SUA, Israel și Iran este direct proporțională cu durata închiderii rutei maritime strategice prin Strâmtoarea Ormuz și dependentă de amploarea ostilităților. Deși în mod uzual se face mențiune doar despre faptul că nu există capacitate de producție excedentară în lume care să poată înlocui cele 20 de milioane de barili de petrol și 20% din droducția mondială de gaz natural lichefiat care trec zilnic prin acest punct, nu sunt luate în considerare daunele produse până acum infrastructurii critice atinse de loviturile iraniene. Au fost lovite rafinării (Ras Tanura, Ruwais - Arabia Saudită si Emiratele Arabe) dar și porturi cu terminale pentru produse petroliere (care, sunt denumite generic „infrastructură critică”), în vreme ce câmpurile petroliere din țări precum Irakul și-au redus producția pe măsură ce depozitele se umpleau. Qatarul, un furnizor major de gaze naturale lichefiate, și-a oprit și el exporturile, capacitățile de stocare sunt pline însă tranzitul este imposibil în momentul de față. Penuria și creșterea costurilor pentru înlocuirea surselor va duce la creșteri de preț, iar fiecare creștere a prețului petrolului și a gazului natural lichefiat, dacă persistă se reflectă în inflația globală, cu șanse de a reduce producția economică mondială.
Băncile centrale (Fed, BCE) se află într-o dilemă: creșterea ratelor dobânzilor pentru a combate inflația indusă de energie sau reducerea lor pentru a susține o economie care încetinește.
Chiar dacă statele membre ale Agenției Internaționale pentru Energie au luat măsura de eliberare a stocurilor strategice de petrol pentru a contracara perturbările majore de pe piața energetică, cauzate de conflictul din Orientul Mijlociu, cea mai mare preocupare este epuizarea rezervelor, lăsând țările membre mai vulnerabile în fața unor tulburări viitoare și mai grave. De fapt, eliberările de petrol au adesea doar un efect temporar, prețurile revenind la nivelurile anterioare după scurt timp, deoarece nu soluționează cauza fundamentală a penuriei, iar dacă o criză de aprovizionare durează mai multe luni, stocurile eliberate timpuriu devin indisponibile când este mai mare nevoie de ele. Astfel de acțiuni sunt de obicei privite ca un o metodă de atenuare a unui șoc, atunci când piețele se confruntă cu perturbări majore, nu ca o soluție pe termen lung.
În mod practic, cu efect imediat, pentru a atenua penuria, pe primul loc se plasează utilizarea la maximum a capacității existente a conductelor, cum ar fi portul Yanbu de la Marea Roșie al Arabiei Saudite sau conducta Habshan-Fujairah a Emiratelor Arabe Unite, pentru a ocoli Strâmtoarea Ormuz pentru o parte din exporturi, împreună cu redirecționarea navelor de marfă pe traseul Capului Bunei Speranțe, pentru a evita Marea Roșie/Strâmtoarea Ormuz, în ciuda timpului suplimentar de călătorie de 10-14 zile. Deja am văzut că, la nivel politic, guvernele (precum SUA) pot emite derogări care să permită achiziționarea de petrol din surse sancționate, deși aceste soluții pot presupune și efectele colaterale ale tranzacționismului.
În acest context, economiile puternic dependente de un singur furnizor major de petrol/ de o zonă de producție riscă o recesiune severă și o instabilitate economică prelungită, din cauza incapacității de a diversifica rapid sursele de aprovizionare. Dacă escaladarea persistă mai mult de câteva săptămâni, economia globală riscă să intre într-o stare de stagflație (creștere stagnantă și inflație ridicată), scenariu pentru care statele aflate în stare de dependență față de petrolul din Orientul Mijlociu (în principal, cele din Asia, dar și Europa) trebuie să se pregătească.
