E vremea vacanțelor pe litoralul românesc al Mării Negre. Ați visat tot anul la perioada rezervată pentru soare, liniște și relaxare. Ați ajuns acolo, dar ... visul nu prea are corespondent în realitate, iar muzica ce se revarsă din toate părțile vă ține treji până după miezul nopții și vă trezește înainte să fi putut să vă fi odihnit pe deplin. Asta, plus multe alte „particularități” ale vacanțelor românești, vă țin cu picioarele pe pământ: de câte ori nu ați văzut cum ezită casiera să scoată bonul fiscal sau pretinde că nu funcționează POS-ul, de exemplu? De câte ori primiți bonul la tarabele de pe lângă parcurile de distracții pentru papucii de plastic, pe care vi-i cumpărați în grabă și de nevoie, pentru că tocmai ați descoperit că vi i-ați uitat acasă pe cei pregătiți pentru sejurul de plajă? Iar la taraba cu pricina, n-ați vrea să pierdeți prea mult timp, pentru că vă deranjează muzica venită din boxa aferenta, dar și din difuzoarele tarabelor învecinate, precum și de cele câteva terase aflate în apropiere. E un zgomot generalizat de care ați vrea să scăpați și să vă întindeți in liniște pe nisip, ascultând foșnetul mării. Acolo, însă ... altă muzică, altă terasă și niciun pic de liniște.
Oare comercianții de pe litoral, care dau muzica la maxim (chiar și cele mai neînsemnate tarabe fac asta, de este un vacarm de nedescris), nu au nevoie de licență pentru difuzarea producțiilor muzicale?
Muzica e dată la niveluri asurzitoare, o ascultă vrând- nevrând publicul larg și nu strict clientela lor. Din punctul meu de vedere, pe lângă faptul că poluează fonic, ei încalcă legislația dreptului de autor și reglementările privind difuzarea către public a producțiilor muzicale.
Pentru a putea difuza muzică ambientală, persoanele juridice și PFA-urile au nevoie de o licență. Aceasta se acordă pentru fiecare punct de lucru, iar autorizația de difuzare a muzicii ambientală se acordă de către Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR). Aceasta licență este necesară pentru utilizarea publică a muzicii, indiferent dacă este vorba de un restaurant, magazin, sau alt spațiu comercial. Lista activităților pentru care trebuie deținute licențe de difuzare și tarifele în vigoare este prevăzută de Decizia Oficiului Român pentru Drepturile de Autor Nr. 43/2025, publicata in Monitorul Oficial Nr. 232/17.03.2025. Actul include și categoriile de utilizatori şi valorile remuneratiei pentru difuzarea muzicii în scop ambiental si lucrativ și cuprinde, printre altele: restaurante, baruri, cafenele, ceainării, braserii, fast food, rotiserii, pizzerii, shaormerii, crame, cofetării, săli de jocuri, săli de bal, săli pentru nunţi, Unităţi de cazare (pensiune, motel, hotel, tabere, sat de vacanţă, camping), Sport şi agrement – stadioane, complexuri sportive, piscine, ştranduri, litoral, plaje, pârtii de schi şi patinoare, şcoli şi săli de profil (de dans, balet, gimnastică aerobică, fitness, masaj, tratamente). Așadar, plajele unde turiștii se plâng că sunt agasați de muzică sunt incluse, la fel și unitățile de cazare sunt incluse, ca și mijloacele de transport (unde șoferii bagă banii în buzunarul propriu, dar asta este o altă tară a turismului românesc... ).
Litoralul nostru devine, an după an, mai zgomotos, sunt din ce în ce mai multe chioșcuri, chioșculețe și tarabe la care se vinde te miri ce, unde, însă, muzica răsună atât de puternic în boxe puternice, cât să acopere suprafața unui club, cu piscină și terasă împreună. Comerciantul de la chioșculețul respectiv își imaginează că va crea astfeș ...ambientul de vacanță și de distracție și, desigur, va atrage atenția și clientela. Totuși, care sunt limitele spațiale ale difuzării producțiilor muzicale în public? Chiar poate face fiecare ce vrea pe parceluța lui de trotuar sau de plajă?
Avem mari dubii că acești operatori/comercianți respectă normele privind poluarea fonică și că au toate autorizările în bună ordine. Dar chiar și cu deținerea respectivelor licențe, nu înseamnă că au dreptul să agreseze auditiv publicul larg.
În continuare, turismul nostru de pe litoral suferă deficiențe grave, în multe din aspectele importante: curățenie, igienă, condiții adecvate privind mediul (multă poluare de toate tipurile), lipsa punctelor de prim-ajutor, lipsa informațiilor corecte și transparente pentru consumatori și, foarte important ... turismul fiscalizat.
Așadar, verifică oare cineva dacă comercianții respectivi dețin licențele pentru difuzarea muzicii ambientale și, dacă o dețin, pentru ce distanță o pot difuza? Ei depășesc cu mult spațiul alocat pentru clientela lor, iar pe domeniul public nu toată lumea dorește să asculte producțiile respective. De ce sunt forțați oamenii să asculte disco, house, hip-hop, rock, muzică populară, chiar și manele, atât timp cât nu interacționează ca și clienți ai respectivilor? De fapt, pe malul românesc al Mării Negre ești condamnat să asculți simultan toate genurile de muzică, fie că vrei sau nu, până la ore târzii în noapte. Știu hoteluri care au curte proprie cu piscină, unde urlă muzica târziu după miezul nopții, se dansează seară de seară în cadru organizat iar cei cazați acolo sau în împrejurimi fac plângeri hotelierilor: nimic din informațiile din momentul achiziționării pachetului turistic nu-i avertiza că acolo este difuzată muzică la volum mare pentru discoteca aferentă, nemenționată pe site.
Zgomotul de pe litoralul nostru este unul din motivele invocate, de altfel, de mulți dintre cei care aleg să-și facă concediul oriunde altundeva decât în România. În afară de condițiile precare de igienă de pe plaje, din restaurante și chiar din locurile de cazare.
De aceea, îi înțelegem perfect pe cei care aleg să facă turism în orice alt loc, dar nu România. Păcat, însă, că, deși există mijloace de îndreptare, nu există voință. Nici măcar dorința comercianților de a-și respecta consumatorii.
